Mai

Actualul calendar liturgic, neluând în seamă cronologia sugerată de istorisirea evanghelică, a renunţat la data tradiţională de 2 iulie şi a fixat comemorarea vizitei Maicii Domnului la vara sa, Elisabeta, pentru ultima zi din luna mai, ca o încoronare a manifestărilor de pietate în cinstea Maicii Domnului, obişnuite în această lună.

Între vieţile sfinţilor, viaţa Ioanei d’Arc este una dintre cele mai extraordinare şi mai incredibile; o fată, ţărancă simplă şi incultă, în fruntea unor trupe până atunci descurajate, înfrânge o armată călită în războaie, dărâmă bastioane, încoronează un rege şi sfârşeşte arsă pe rug: totul, în decurs de doi ani. În 1920, a fost ridicată la cinstea altarelor: sărbătoarea ei este ţinută ca zi naţională a Franţei, în a doua duminică a lunii mai. Deşi misiunea ei a avut un sens politic, ea şi-a împlinit rolul fără a se lăsa contaminată de nedreptate şi neadevăr, de ură şi răzbunare, dar rămânând în permanentă legătură cu Cel care este singur Sfânt, singur Domn, singur Preaînalt.

Prenumele Ferdinand este de origine germanică; se compune din două elemente: frithu = pace (de unde, Friede în germană) şi nanths = curajos; împreună au înţelesul de: om curajos în a face pace, în a menţine pacea. Sfinţii au realizat în modul cel mai desăvârşit acest ideal, mergând pe drumul care aduce pacea cu Dumnezeu, cu oamenii şi cu noi înşine.

“Episcopul Augustin, preacinstitul nostru frate, s-a format în regula mănăstirii, cunoaşte bine Sfânta Scriptură, prin harul lui Dumnezeu, este bogat în fapte bune; de aceea, tot ceea ce te va sfătui să asculţi cu plăcere, să pui în practică cu devotament şi să păstrezi cu multă grijă în amintire (...) Alătură-te cu toată inima lui în fervoarea credinţei şi ajută-l în efortul său cu capacitatea pe care Domnul ţi-a dat-o, pentru ca acela a cărui credinţă tu faci să fie primită şi ocrotită în regatul tău, să te facă părtaş al împărăţiei sale”.

Filip a fost un mare reformator, dar în felul său. El, care îl iubea aşa de mult pe Savonarola până la a-l considera un sfânt şi a-i citi scrierile, a adoptat pentru sine un stil diferit: violenţei profetului compatriot, el îi prefera fermitatea înveşmântată în caritate, o caritate îmbrăcată, la rândul ei, într-un umor sănătos. El lupta împotriva abuzurilor mai mult cu exemplul decât cu cuvântul; respecta instituţiile, dar nu aştepta prea mult de la ele. Obişnuia să spună: “Este posibil să restaurezi instituţiile prin sfinţenie, dar nu să restaurezi sfinţenia prin instituţii”

Pasiunea pentru înnoirea Bisericii, aprinsă în timpul său în inima sfintei Ecaterina de Siena, s-a răspândit şi, la distanţă de două secole, continua să înflăcăreze o altă Ecaterina a ţinutului Toscanei, o carmelită din Florenţa, care îşi luase numele de sora Maria Magdalena. Pentru întreţinerea acestei flăcări au contribuit nu numai lectura scrierilor fecioarei sieneze, dar şi scrisorile pe care misionarii iezuiţi le trimiteau din India sau Japonia.

Toată învăţătura sa este centrată pe realitatea lui Cristos, Dumnezeu adevărat şi om adevărat: el poate toate, dar s-a făcut slab şi sărac pentru a da tuturor o încurajare, un exemplu şi harul umilinţei. În raport cu măreţia lui Cristos, fiecare putere regală devine relativă. De aici derivă, în special, o concepţie foarte exigentă despre preot, ministrul lui Cristos în Biserica sa. În expunerea acestei doctrine, el foloseşte accente pe care le putem califica drept mistice. Vorbeşte despre rugăciunile pe care sfinţii le fac pentru noi. În ceea ce o priveşte pe Maria, el nu evocă numai rugăciunile, dar şi meritele. Toate eforturile sale, ca reformator, le vede destinate să pregătească împărăţia escatologică pe care Cristos, la sfârşitul veacurilor, o va pune în mâinile Tatălui.

Beda, născut dintr-o familie umilă şi probabil orfan de ambii părinţi, la vârsta de 7 ani, a fost dus la mănăstire de rudele sale apropiate şi prezentat abatelui ca “oblat”, ferindu-l pe copil să devină servitor pe lângă vreun stăpân fără inimă şi asigurându-i în acelaşi timp o demnă formare umană şi creştină.

Creştinii din primele veacuri atribuiau numele de Dezideriu copiilor ce răspundeau unor dorinţe ale părinţilor, deoarece, în limba latină, desiderium înseamnă dorinţă. Prenumele evocă şi o imagine a lui Cristos, care a fost numit în Vechiul Testament „Dorul munţilor veşnici”, dorul tuturor sufletelor mari; de asemenea, poate aduce aminte de rugăciunea psalmistului: „Precum doreşte cerbul izvoarele apelor, aşa te doreşte sufletul meu pe Tine, Doamne”. Prenumele Dezideriu poate avea şi forma de: Desir, Desire, Didier, Desimir, Desislau; pentru femei, există forma Deziderata.

Emil şi forma feminină Emilia corespund numelui unei vechi familii de patricieni romani, familia Aemilia. Înţelesul de bază al cuvântului nu a putut fi descoperit; poate fi pus în legătură cu cuvântul grecesc aimylias = blând, duios. Din prenumele Emil sunt derivate şi Emilian, Milică, Mihuţ, Miluţă; de prenumele Emilia aparţin şi formele Emiliana, Ena, Mili, Milica, Mica. Păstrând apropierea de adjectivul aimylios = blând, duios, prenumele din familia Emil-Emilia ne-ar putea sugera dorinţa lui Isus: „Învăţaţi de la Mine, căci sunt blând şi smerit cu inima, şi veţi afla odihnă pentru sufletele voastre”. Martirologiul Roman aminteşte o Sfântă Emiliana (Emilia) la 5 ianuarie.

Viaţa Ritei a fost o întreţesătură de fapte minunate, pe care tradiţia, din care avem puţine informaţii, ni le-a transmis; dar, ca în toate legendele, există, fără îndoială, un fond de adevăr.

Elena este un nume foarte vechi şi răspândit, mai ales, în lumea greacă; se pare că a fost numele unei divinităţi a luminii şi se aseamănă cu cuvintele greceşti helàne = făclie, torţă, şi hèle = strălucirea soarelui (a se compara cu helioterapia = tratament cu raze solare); poate avea şi formele: Ileana, Leana, Lina, Alen, Alina, Lenuş, Ela, Lili, Elen, Nelly, Ilona şi altele asemănătoare.

Preot cu o credinţă ferventă, conducător prudent al fraţilor preoţi şi păstor plin de zel, a fost înzestrat cu o deosebită capacitate de înnoire umană şi creştină a credincioşilor. Misionar între indigenii “huichole”, a răspândit cu zel devoţiunea Rozariului faţă de sfânta Fecioară. Cea mai mare muncă la care s-a dedicat în activitatea sa pastorală au fost vocaţiile sacerdotale.

Bernardin s-a format de tânăr la şcoala Celui Răstignit. O anumită iconografie l-a pictat, eronat, ca pe un frate firav, cu o privire blândă şi dulce la cuvânt. Chiar dacă nu avea un fizic impunător, cu statura sa morală, acest fiu al sfântului Francisc a cutremurat timpul său, fiind un mare reformator nu numai în câmpul strict religios, ci şi în cel social şi politic.

Numele Celestin pentru bărbaţi şi Celestina pentru femei provin din adjectivul coelestis = ceresc, ceea ce aparţine împărăţiei cerului. Creştinii au folosit deseori aceste nume, care, şi prin sonoritatea lor, amintesc ceva din limpezimea şi puritatea cerului senin, iar sufleteşte, par o reflexie a luminii şi a păcii din casa Tatălui.