Iunie

Primele mărturii ale cultului public apar la Napoli, Italia, în Confraternitatea Inimii Neprihănite a Mariei, fondată de sfântul Ioan Eudes. Sărbătoarea a fost instituită în 1805.

Devoţiunea către Preasfânta Inimă a lui Isus exista din secolele XI-XII, dar nu a luat avânt decât cu Sf. Jean Eudes (1601-1680) care a făcut-o publică, i-a compus un oficiu şi i-a fixat o sărbătoare.

Sfântul Clement Romanul, papă, vorbind despre o mulţime de martiri, se referea la măcelul îngrozitor petrecut la Roma sub împăratul Nero, după înfricoşătorul incendiu din oraş, în 16 iulie 64.

Martiriul celor doi mari apostoli, la Roma, a fost dintotdeauna amintit cu veneraţie de creştinii din lumea întreagă. Deja în anul 200, preotul roman Caius îi scria unui prieten: “Eu pot să-ţi arăt trofeele apostolilor. Dacă ai vrea cu adevărat să mergi la Vatican sau pe via Ostia, vei găsi trofeele celor care au fondat Biserica”. Săpăturile efectuate sub bazilica vaticană au confirmat existenţa trofeului lui Petru.
Pentru cunoaşterea apostolului Paul, să se consulte ziua de 25 ianuarie. Aici, prezentăm numai figura lui Petru.

Petru, născut la Betsaida Galileii, fiul lui Ioan sau Iona, fratele lui Andrei, căsătorit, locuia la Cafarnaum când l-a cunoscut pe Învăţătorul. În evanghelii, nu a fost niciodată precizat numele soţiei sau al fiilor, dar este pomenită soacra, vindecată în mod miraculos de Isus.
Petru şi Andrei au pus pe picioare, împreună cu Iacob şi Ioan, ceea ce astăzi am numi o mică, dar eficientă industrie de pescuit. Săpături recente la Cafarnaum au adus la lumină ceea ce ar fi fost casa lui Petru. E foarte mare, aproape de lac şi, ca şi sinagoga, este situată în afara aglomeraţiei de cocioabe care formau oraşul. Semne că familia lui Petru o ducea destul de bine din punct de vedere economic.
În prima sa întâlnire cu Isus, au putut fi auzite cuvintele: “Tu eşti Simon, fiul lui Ioan; te vei numi Chefa, adică Petru” (In 1,42). A-i da un nume nou însemna a-i indica misiunea pentru care a fost destinat.
Nu ştim ce a înţeles atunci cel interesat. Desigur, acea întâlnire a confirmat ceea ce îi spusese fratele: “L-am aflat pe Mesia!” (In 1,41) Amândoi s-au întors la pescuit, deoarece era necesar să ducă mai departe afacerea familiei, dar imediat ce era posibil, se întorceau să-l audă pe Învăţătorul.

“Lucrurile de atunci - scrie el - mi le amintesc mai bine decât cele mai recente, deoarece ceea ce se învăţă în copilărie formează un tot unitar cu viaţa şi se dezvoltă şi creşte o dată cu ea. Eu ţi-aş putea descrie locul unde fericitul Policarp se oprea, de obicei, pentru a ne vorbi, şi cum îndemna, şi cum îşi începea argumentul, ce viaţă ducea, cum era ca persoană; discursurile pe care le ţinea poporului, cum povestea despre legăturile apropiate avute de el cu Ioan şi cu alţii care l-au văzut pe Domnul, despre cei care îşi aminteau cuvintele şi lucrurile auzite despre Domnul, despre minunile şi învăţătura sa. Toate acestea, Policarp le-a învăţat chiar de la martorii oculari ai Cuvântului vieţii. Şi el le învăţa în deplină armonie cu Sfintele Scripturi. Aceste lucruri, pe care pe atunci, prin harul milostivirii divine, le ascultam cu atenţie, le păstrez în memorie; încă nepuse în carte, dar în intimitatea inimii mele şi, prin harul lui Dumnezeu, cu preocupare şi iubire mi le amintesc”.

Ciril, în timpul vieţii sale, a experimentat de toate. Cu umorul tipic al englezilor, Newman a scris că episcopul alexandrin “nu ar fi fost de acord ca sfinţenia sa să fie judecată în baza acţiunilor sale”. Şi totuşi, a fost recunoscut sfânt mai întâi de poporul său şi apoi de toată Biserica, până la a-şi câştiga şi în Occident titlul de părinte şi învăţător al Bisericii, nu atât pentru virtuţile care nu-i lipseau, dar, mai ales, pentru că a trăit în umbra sfinţeniei lui Atanasiu, profesând cu fidelitate adevărata credinţă şi scriind atâtea cărţi pline de înţelepciune.

*

*

Era un om de mare echilibru şi de o inteligenţă cunoscută, cum dă mărturie şi această rugăciune care îi aparţine: “Doamne, dă-mi o digestie bună şi, natural, şi ceva de mâncare. Dă-mi sănătatea trupului şi buna-dispoziţie pentru a o putea menţine. Doamne, dă-mi un suflet sănătos, care să aibă mereu înaintea ochilor ceea ce este bun şi curat, încât să nu se scandalizeze în faţa păcatului, dar să ştie întotdeauna să găsească mijloacele pentru a-i opune remediul. Doamne, dă-mi o inimă care nu cunoaşte aversiunea, murmurul, suspinul şi lamentarea. Nu permite să mă preocup prea mult de ceea ce-mi centrează atenţia spre mine, adică spre ceea ce se cheamă "eu". Doamne, dă-mi simţul umorului: dă-mi harul să ştiu să zâmbesc la o glumă, pentru a şti să reţin pentru viaţă un pic de bucurie şi să-i ajut şi pe alţii să participe la ea”.

În timp ce se afla încă în închisoare, papa l-a numit cardinal, în speranţa de a-l putea salva, dar totul a fost inutil. Sentinţa regală îl condamna la moarte.
A urcat eşafodul cu mare demnitate, s-a îndreptat spre mulţimea celor prezenţi şi a spus: “Popor creştin, voi fi dat imediat morţii pentru credinţa în sfânta Biserică Catolică a lui Cristos”. Apoi a recitat Te Deum şi şi-a încredinţat capul în mâinile călăului. Era ziua de 22 iunie 1535. Capul său a fost înfipt într-un par şi ţinut expus timp de 15 zile pe podul Londrei, apoi a fost aruncat în Tamisa şi în locul său a fost pus acela al lui Thomas Morus.
El a fost primul din seria martirilor pe care această tristă divizare a provocat-o în acei ani.
Ioan Fisher a fost aşezat în rândul sfinţilor din calendarul universal al Bisericii Catolice Romane în 1935, de către papa Pius al XI-lea.

S-a născut prin anul 353/54, la Bordeaux, unde tatăl său era funcţionar imperial. Părinţii săi, înrudiţi cu o bogată familie senatorială romană, erau creştini. Educat în litere de Ausoniu, maestru inegalabil în acel timp, preceptor imperial şi om sus-pus în lumea politică, Pontius Meropius Anicius Paulinus a făcut mari progrese în litere şi în magistratură. În 381, era deja guvernator al Campaniei şi avea primele contacte cu Nola şi cu istoria martiriului sfântului Felix. Tulburat de relatarea martiriului său, a abandonat oficiul şi demnitatea de guvernator şi a pornit pe drumul de întoarcere în Galia, oprindu-se puţin timp la Milano, unde, în jurul anului 384, l-a cunoscut pe episcopul Ambroziu.

Alois s-a născut în castelul din Castiglione delle Stiviere, situat între Brescia şi Mantova, la 9 martie 1568, ca fiu al marchizului don Ferrante Gonzaga şi al contesei donna Marta Tana di Santena, doi tineri soţi întorşi de puţin timp de la curtea din Madrid, unde împreună au fost în slujba regelui Filip al II-lea şi a reginei Elisabeta.
A fost proclamat fericit în 1605, sfânt în 1726 şi, în anul următor, patron al tineretului şi, deoarece cea mai mare parte a seminariilor post-tridentine erau conduse de iezuiţi sau se inspirau din spiritualitatea ignaţiană, Alois de Gonzaga a fost propus ca model al tuturor aspiranţilor la preoţie.

Alena sau Alina este un prenume feminin derivat de la Adelina, ceea ce înseamnă „nobil şi dulce” în limba germană (de a prefixul „adal” – nobil şi „lind” – dulceaţă «adeverb»).

În timpuri de criză, când Cuvântul nu mai era ascultat, s-au ridicat giganţi ai sfinţeniei, care l-au impus cu elocvenţa vieţii. În dorinţa de a evangheliza din nou creştinismul medieval al timpului lor, Bernard de Clairvaux a simţit că trebuie să reformeze viaţa cenobitică a monahilor, Norbert de Xanten, să înnoiască viaţa apostolică a clerului diecezan şi Romuald, să readucă strălucirea spiritului genuin al pustnicilor din vechime.