Septembrie

În Postul Mare din anul 375, o boală l-a adus pe patul de moarte, şi tocmai atunci s-a petrecut un fapt neaşteptat. “Dintr-o dată, m-am simţit ca şi răpit în duhul meu. M-am simţit tras înaintea tribunalului Judecătorului, şi m-am simţit străfulgerat de o lumină care iradia din toate părţile, încât eu, căzut la pământ, nu îndrăzneam nici măcar să-mi ridic privirea. Am fost întrebat cine sunt. “Un creştin!”, am răspuns. Dar Judecătorul, de pe tronul său, a exclamat: “Mincinosule! eşti un ciceronian, tu nu eşti creştin! Unde este comoara ta, acolo este şi inima ta!” Am rămas fără cuvinte. Sub vergi (Judecătorul dăduse ordin să fiu bătut) m-am simţit sfâşiat şi mai mult de remuşcarea conştiinţei, şi în interiorul meu tot repetam: “În infern, cine va cânta laudele tale?”“^[5]

Sfântul Rafael, amintit numai într-o singură carte a Sfintei Scripturi, este îngerul care 1-a întovărăşit pe tânărul Tobia în călătoria până la Ecbatana Mediei, l-a ajutat s-o ia de soţie pe Sara, fiica lui Raguel, şi l-a învăţat ce să facă pentru a vindeca orbirea tatălui său. Pentru aceste motive, Arhanghelul Rafael este invocat pentru ajutor şi ocrotire în timpul călătoriilor, pentru vindecarea bolilor de ochi şi pentru pregătirea de o căsătorie fericită. Sărbătorirea lui a fost introdusă în calendar în anul 1921 şi fixată la ziua de 24 octombrie, dar calendarul nou a transferat-o la 29 septembrie.

Sfântul Gabriel, „cel care stă în faţa lui Dumnezeu”, este mesagerul prin excelenţă al descoperirilor divine. Lui i-a fost încredinţată vestirea naşterii Înainte-Mergătorului lui Mesia, Ioan, fiul lui Zaharia şi al Elisabetei. Tot lui i-a revenit misiunea cea mai înaltă atribuită vreodată unei făpturi: vestirea întrupării Fiului lui Dumnezeu. El se bucură de o cinstire deosebită chiar şi din partea mahomedanilor.

Sărbătoarea Sfântului Mihail s-a răspândit atât în Apus, cât şi în părţile de Răsărit. La Roma, s-a ridicat în cinstea lui un impunător monument pe ruinele celebrului mausoleu al împăratului Adrian, monument cunoscut sub numele de Castelul Sfântului Înger – Castel Sant Angelo.

Pe 23 septembrie, au reînceput interogatoriile şi torturile. Când l-au întrebat pe Laurenţiu Ruiz dacă era dispus să-şi renege credinţa pentru a-şi salva viaţa, el a răspuns cu hotărâre că era pregătit să moară pentru Domnul: “Aş vrea să-mi dau - a spus el - de o mie de ori viaţa pentru el. Nu voi fi niciodată apostat. Dacă vreţi, puteţi să mă ucideţi. Voinţa mea este aceea de a muri pentru Dumnezeu”.

“S-a întâmplat că, într-o duminică, în sărbătoarea sfinţilor Cosma şi Damian, Venceslau s-a dus în oraşul Alt-Bunzlau. El avea obiceiul să se ducă în diferite oraşe când în acestea aveau loc celebrări speciale. Ba, mai mult, când era vorba de sărbătorirea dedicării vreunei biserici, nu lipsea niciodată.

Cu acea ocazie, deci, după ce a participat la jertfa euharistică, voia să se întoarcă la Praga, dar Boleslau l-a reţinut, cu intenţie ticăloasă, spunându-i: “Pentru ce vrei să pleci aşa de repede, frate?”

În dimineaţa următoare, în zori, clopotele sunau pentru oficiul de dimineaţă. Venceslau, auzindu-le, a exclamat: “Laudă ţie, Doamne, că mi-ai dat harul să trăiesc până acum”.

Carisma acestui gigant al carităţii este iubirea concretă care înfruntă problemele şi le rezolvă nu din spirit filantropic, ci pentru că îl vede în cel care suferă pe Isus însuşi care repetă: “Îmi era foame şi mi-aţi dat să mănânc; îmi era sete şi mi-aţi dat să beau...“ (Mt 25,31 ş.u)

Se poate spune că sfinţii Cosma şi Damian sunt la originea acestei tradiţii a bunilor samariteni ai omenirii bolnave. Chiar dacă istoria este învăluită în legendă, existenţa lor şi modul în care şi-au exercitat profesiunea rămân un minunat exemplu pentru toate veacurile. Nu fără motiv, au fost aleşi ca patroni ai medicilor şi farmaciştilor.

Se poate spune că sfinţii Cosma şi Damian sunt la originea acestei tradiţii a bunilor samariteni ai omenirii bolnave. Chiar dacă istoria este învăluită în legendă, existenţa lor şi modul în care şi-au exercitat profesiunea rămân un minunat exemplu pentru toate veacurile. Nu fără motiv, au fost aleşi ca patroni ai medicilor şi farmaciştilor.

*

A fost mai întâi călugăr în mănăstirea benedictinilor din Veneţia. Cu prilejul unei călătorii la Locurile Sfinte, l-a întâlnit pe regele Ştefan, cu care s-a împrietenit şi care l-a rugat să vină în Panonia pentru a lucra la încreştinarea poporului său. Gerard a primit şi, ulterior, a fost numit episcop de Morisena, cetate veche ce a existat în secolele al X-lea şi al XI-lea pe locul unde astăzi se află oraşul Cenad; aici se văd încă ruinele Mănăstirii „Sf. Ioan Botezătorul”, mănăstire zidită înainte de anul 1002, şi nu este exclus ca Sfântul Gerard să fi locuit între zidurile ei. Pe când se îndrepta spre oraşul Alba Regia (astăzi, Székes Fehérvár în Ungaria), a fost atras într-o cursă de câţiva duşmani înverşunaţi ai noii religii, bătut cu pietre şi apoi străpuns cu suliţa, undeva pe malul Dunării, în anul 1047, devenind astfel primul martir al Bisericii din Ungaria.

La 20 septembrie 1918, capucinul primeşte stigmatele pătimirii lui Cristos. Părintele Pius este vizitat de un mare număr de medici, suferind din cauza neînţelegerilor şi calomniilor pentru care trebuie să suporte inspecţii canonice infamante; fratele cu stigmate se declară “fiu al ascultării” şi suportă totul cu răbdare serafică. În sfârşit, este chiar suspendat a divinis, şi numai după câţiva ani, dezlegat de acuzele calomnioase, poate fi reintegrat în slujirea lui preoţească.

La vechii romani, numele Mauricius – sau Mauritius – se dădea celor proveniţi din ţinutul locuit de mauri, o populaţie de culoare neagră din partea de Nord-Vest a Africii, aproximativ actuala Mauritania. Prin extensiune, supranumele mauricius se atribuia oricărui om de culoare neagră. De fapt, în limba greacă există cuvântul mauros = negru, de culoare închisă. Ca nume personal, în limba română se foloseşte foarte rar, sub formele: Mauriciu, Mauriţiu, Moris, Moritz, Mavrik, Mavriki.

*

Dar într-o zi, s-a întâmplat un fapt neaşteptat pentru Matei şi tulburător pentru mulţime. Isus din Nazaret în persoană, trecând prin apropierea biroului său de vameş, unde aduna taxele, i s-a adresat lui şi i-a spus: “Urmează-mă!” Au fost suficiente doar aceste cuvinte şi Matei “s-a ridicat şi l-a urmat” (Mt 9,9-13).

Şi Biserica coreeană a primit, la naşterea sa, botezul sângelui prin mărturia, spun coreenii, a circa 100.000 de martiri, dintre care 103 au fost canonizaţi de Ioan Paul al II-lea la Seul, la 6 mai 1984, cu prilejul bicentenarului evanghelizării Coreii.

Ianuariu, născut la Napoli în a doua jumătate a secolului al III-lea, a fost ales episcop de Benevento. Aici s-a făcut iubit nu numai de comunitatea creştină, dar şi de păgâni, pentru grija pe care el a avut-o faţă de cei săraci, fără deosebire de religie, ci privind numai la nevoile lor.

La Copertino, ţinutul său natal, de mic îl numeau “Gură-Cască”, deoarece era mereu distrat. Incapabil să înveţe o meserie cum era aceea de tâmplar sau de cizmar, a muncit câţiva ani ca băiat de prăvălie. Aici se simţea mai bine decât acasă, deoarece casa familiei era un mic grajd ce fusese adaptat ca locuinţă umană.

Bellarmin era foarte conştient de darurile sale intelectuale, dar ca un bun iezuit, era, de asemenea, conştient că le primise din mâinile lui Dumnezeu şi trebuia să le fructifice pe toate şi numai pentru mai marea sa slavă.

*