*

*

*

Martin s-a născut la Todi, dar, o dată ajuns diacon al Bisericii din Roma, pentru calităţile sale neobişnuite în cunoaşterea învăţăturii şi în trăirea sfinţeniei, papa l-a trimis la Constantinopol ca reprezentant al său, astăzi, am zice, ca nunţiu apostolic. În contact cu curtea imperială şi cu patriarhatul cel mai important din Orient, locul convergenţei atâtor probleme religioase şi politice, a învăţat cât era de greu să împiedici politica să instrumentalizeze credinţa.

El este figura tipică a păstorului care nu a avut frică să-şi ridice glasul în apărarea valorilor morale, chiar şi atunci când vestirea evangheliei cenzurează viaţa oamenilor puternici. Aceştia, văzându-se demascaţi, răspund cu folosirea violenţei, dar, în timp ce gândesc să-i reducă la tăcere pe cei care îi incomodează, crează martiri ale căror voci răsună apoi peste veacuri.

Maria a lui Cleofa (numită astfel după numele soţului) este considerată mama „fraţilor lui Isus”: Iacob cel Mic, apostol şi episcop de Ierusalim, şi Iosif. În limbajul semitic, cuvântul „frate” se atribuie şi verişorilor.

Spiritualitatea lui La Salle este aceea tipică şcolilor franceze ale timpului său, adică aceea a umanismului devot, care datora atâta sfântului Francisc de Sales. Ea ajuta la introducerea unei autentice vieţi evanghelice în cotidian şi lua în serios considerarea darurilor şi calităţilor umane ca daruri ale lui Dumnezeu, de utilizat pentru binele umanităţii. El a reţinut aceasta ca fiind ceva foarte adaptat pentru fiii săi.

Pentru creştini, numele Marcu aminteşte de unul dintre cei patru evanghelişti, ucenic credincios al sfinţilor apostoli Petru şi Paul. Amintirea acestui nume era o invitaţie la cunoaşterea şi urmarea cu credinţă a învăţăturii Sfântului Apostol Petru, pe care Marcu a exprimat-o în Evanghelia care-i poartă numele. Tribunul Marcelin din Cartagina a răspuns cu statornicie la această chemare.

Circumstanţele istorice au făcut din acest predicator neobosit al evangheliei o figură emblematică. El, deosebit de fidel Bisericii, s-a aflat, fără să vrea, de partea unui antipapă. Când şi-a dat seama de eroare, nu a pierdut timpul şi a folosit toate mijloacele care-i erau la dispoziţie pentru ca în Biserică să înceteze scandalul lipsei de unitate. Cu ascendentul său moral, a dat o contribuţie, nu lipsită de importanţă, în a reface între oamenii Bisericii dezbinările provocate de discordiile lor, evitând să se perpetueze o schismă, şi cu carisma sa de predicator popular, a salvat de erezie creştinătatea Europei Occidentale.