en-USro-RO

| Login
Monday, January 27, 2020

Sfânta Maică Biserică socoteşte de datoria ei să celebreze printr-o comemorare sacră, în anumite zile din cursul anului, opera mântuitoare a Mirelui său divin. În fiecare săptămână, în ziua pe care a numit-o duminică, ea sărbătoreşte Învierea Domnului, pe care, o dată pe an, o celebrează împreună cu fericita lui pătimire, prin marea solemnitate a Paştelui.

Pe lângă aceasta, ea desfăşoară în ciclul anual, întregul mister al lui Cristos, de la întrupare şi naştere până la Înălţare, la ziua Rusaliilor şi până la aşteptarea fericitei speranţe şi a venirii Domnului.

Celebrând astfel misterele răscumpărării, ea deschide credincioşilor comorile virtuţilor şi meritelor Domnului său, actualizându-le într-un fel în tot decursul timpului, pentru ca astfel credincioşii să vină în contact cu ele şi să se umple de harul mântuirii.

(Conciliul al II-lea din Vatican, Constituţia despre liturgie Sacrosanctum Concilium 102).

27 ianuarie 2020

Numai pe Dumnezeu trebuie să-l iubim 

Din tratatul Despre perfecţiunea spirituală, de sfântul Diadoh din Fotice 
(Cap. 12.13.14: PG 65, 1171-1172) 

Cine se iubeşte pe sine nu poate să-l iubească pe Dum­nezeu; în schimb, cine nu se iubeşte pe sine, datorită bogă­ţiilor mai mari ale iubirii lui Dumnezeu, acela îl iubeşte pe Dumnezeu. De aici rezultă că un astfel de om nu caută niciodată propria glorie, ci gloria lui Dum­nezeu. Cine se iubeşte pe sine caută gloria proprie, însă cine îl iubeşte pe Dumnezeu iubeşte gloria Creatorului său. 
Este normal ca sufletul care îl simte şi îl iubeşte pe Dumnezeu să caute întotdeauna gloria lui Dumnezeu ori de câte ori împlineşte poruncile sale şi să se bucure de propria sa supunere, deoarece gloria i se cuvine lui Dumnezeu datorită măreţiei sale, omului, în schimb, i se cuvine supunerea, căci prin ea devenim casnicii lui Dumnezeu. Dacă ne comportăm astfel, ne vom bucura de gloria Domnului şi, asemenea lui Ioan Botezătorul, vom începe să repetăm fără încetare: El trebuie să crească, iar eu să mă micşorez (In 3,30). 
Am cunoscut pe cineva care, deşi se plângea că nu-l iubeşte pe Dumnezeu aşa cum voia, totuşi îl iubea pe Dumnezeu în aşa măsură încât dorinţa cea mai mare a sufletului său era ca Dumnezeu să fie glorificat în el, iar el să nu însemne nimic. Unul ca acesta nu se laudă prin cuvinte, ci recunoaşte ceea ce este. Astfel, în marea lui dorinţă de a se umili, nu se gândeşte la propria dem­nitate când îi slujeşte lui Dumnezeu, după cum prescrie legea pentru preoţi. Din dorinţa de a-l iubi pe Dum­nezeu, îşi ascunde amintirea propriei demnităţi în profun­zimea iubirii faţă de Dumnezeu; în spirit de umilinţă, îşi îngroapă orgoliul pentru ca, în faţa propriei judecăţi, să nu mai apară decât ca un slujitor inutil. Datorită dorinţei sale de a se umili, se comportă ca un străin faţă de demnitatea sa. Acelaşi lucru trebuie să-l facem şi noi; să fugim de orice cinste sau glorie datorită bogăţiilor mai mari ale iubirii lui Dumnezeu, care ne-a iubit cu adevărat. 
Cine îl iubeşte pe Dumnezeu în adâncul inimii sale, acela este cunoscut de Dumnezeu. De fapt, cu cât cineva primeşte mai mult iubirea lui Dumnezeu în adâncul sufletului său, cu atât îl iubeşte mai mult. Iată de ce un astfel de om doreşte cu ardoare iluminarea cunoaşterii până când va ajunge să simtă o mare pace interioară. Nemaicunoscându-se pe sine, este transformat în între­gime de iubirea lui Dumnezeu. 
Un astfel de om trăieşte în această viaţă ca şi cum nu ar trăi. Deşi continuă să fie în trupul său, iubirea sufle­tului său îl pune într-o mişcare continuă spre Dumnezeu. Având de acum inima aprinsă de focul iubirii, el rămâne strâns legat de Dumnezeu, deoarece iubirea lui Dum­nezeu l-a eliberat în întregime de iubirea de sine, aşa cum spune Apostolul: Dacă ne-am ieşit din fire, a fost pentru Dumnezeu, iar dacă suntem cu mintea întreagă, este pentru voi (2Cor 5,13).